Home Informatii despre Ambasada Relatii chino-romane Stiri Informatii de viza Cooperare economica Cooperare stiintifica Cultura Educatie Cunoasterea Chinei
 
   Home > Subiecte > Tibet
50 de Ani de Reforme Democratice în Tibet(II)
2009/04/05

I. Societatea iobăgistă feudală din vechiul Tibet în care guvernarea se contopea cu practicarea religiei

În 1959, înainte de înfăptuirea reformelor democratice, Tibetul se afla sub dominaţia orânduirii iobăgiste feudale în care guvernarea se contopea cu practicarea religiei. Clasa stăpânilor de iobagi, formată din trei mari categorii de proprietari – dregătorii, nobilii şi călugării cu poziţii superioare în temple, supuneau unei extrem de crunte asupriri politice şi unei extrem de crude exploatări economice marea masă a iobagilor şi sclavilor, în timp ce poporul din Tibet, covârşit de numeroase poveri, de abia îşi susţinea existenţa, societatea tibetană se prăbuşise într-o stare de extremă sărăcie şi înapoiere, într-o stare de închistare şi decrepitudine.

-- Fizionomia societăţii de tip medieval în care guvernarea se contopea cu practicarea religiei. Însemnări amănunţite despre fizionomia societăţii din vechiul Tibet se găsesc în cartea ,,Adevărata faţă a Lhasei" a jurnalistului britanic Edmund Candler, care a însoţit trupele britanice în 1904 şi a ajuns în Lhasa. El scrie că în Tibetul din acea vreme ,,oamenii se mai aflau încă în anii evului mediu, iar aceasta se constata nu numai în privinţa structurilor politice şi a practicării religiei, ci şi în alte privinţe, ca pedepsele aspre, şamanismul, reîncarnarea, precum şi în ceea ce priveşte tortura prin foc şi ulei încins. Şi apoi, în cele ce ţineau de traiul lor de zi cu zi toate erau la fel, fără excepţie".1 Cea mai evidentă trăsătură definitorie a orânduirii sociale din vechiul Tibet era contopirea guvernării cu practicarea religiei, păturile superioare ale structurilor religioase şi forţele templelor erau uriaşe, chiar şi dregătorii politici principali din Tibet erau, în acelaşi timp, unii din cei mai mari proprietari de iobagi, care se bucurau de o mulţime de privilegii politice şi economice, controlau viaţa materială şi spirituală a oamenilor. În cartea sa ,,Adevărata faţă a Lhasei", Edmund Candler scrie: ,,Tibetul este guvernat printr-un sistem feudal. Călugării sunt stăpânii supremi, iar ţăranii – şerbii lor." ,,Călugării lama, foarte puternici, controlau totul în Tibet, unde chiar Buddha însuşi nu putea să facă nimic fără sprijinul călugărilor lama", a adăugat el.1 Conform datelor statistice, înainte de înfăptuirea reformelor democratice, în Tibet existau 2.676 de mănăstiri, 114.925 călugări, dintre care aproximativ 500 erau călugări de rang superior, incluzând buddha vii mari şi mici, iar cei ce deţineau puteri economice reale se cifrau la peste 4000 de persoane. În Tibetul din acea vreme, aproximativ o pătrime din tineri porneau să se facă lama. La un moment dat, numărul călugărilor care populau cele trei mari temple Drepung, Sera şi Ganden a depăşit cifra de 16.000; ei deţineau 321 moşii, 147.000 ke de pământ (1 ke aproximativ egal cu 1/16 dintr-un hectar), 450 de păşuni, 110.000 vite şi stăpâneau peste 60.000 de iobagi plugari şi păstori. Forţele religioase au dobândit o expansiune malignă în sistemul în care guvernarea se contopeşte cu practicarea religiei, au cosumat mari cantităţi din resursele umane şi marea parte a avuţiei materiale a Tibetului, au sechestrat gândirea oamenilor, devenind astfel cătuşe grele ce împiedicau dezvoltarea forţelor de producţie. Charles Bell, care a rămas în Lhasa mulţi ani ca reprezentant comercial al Angliei în anii '20 ai secolului XX, în cartea sa ,,Portret al unui Dalai Lama: Viaţa şi vremurile lui Al Treisprezecilea cel Mare" a descris cum poziţia teocratică a lui Dalai Lama îi dădea acestuia putinţa să administreze recompensele şi pedepsele aşa cum dorea el, deoarece el deţinea puterea absolută asupra vieţii acesteia şi a celor următoare ale şerbilor, şi îi constrângea cu o astfel de putere.2 Tibetologul Melvyn C. Goldstein a scos în evidenţă cu ascuţime că societatea şi guvernarea din Tibet sunt construite pe un sistem de valori dominat de obiectivele şi comportamentul religios, că puterea şi privilegiile religioase, ca şi mănăstirile de frunte ,,jucau un rol major în contracararea progresului" în Tibet, că religia şi mănăstirile ,,erau cătuşe grele pe progresul social din Tibet" şi că ,, Această angajare ... faţă de universalitatea religiei ca metaforă esenţială a identităţii naţionale tibetane se va vedea ... că este un factor major ce subliniază inabilitatea Tibetului de a se adapta la circumstanţele în schimbare."3

-- Cele trei categorii de mari proprietari stăpâneau marea parte absolută a mijloacelor de producţie. În vechiul Tibet, toate suprafeţele de teren arabil, păşunile, pădurile, munţii şi văile, râurile şi luncile, ca şi marea parte a animalelor erau stăpânite de cele trei categorii de mari proprietari care reprezentau aproximativ 5% din populaţie – dregătorii, nobilii şi călugării superiori din mănăstiri. Iobagii, care reprezentau cca 90% din populaţia Tibetului, respectiv ,,talpa" (cei ce primeau spre cultivare o bucată de pământ şi în schimb prestau corvezi stăpânilor de iobagi) şi ,,duiqoin" (cei ce aveau mici gospodării pe ale căror hornuri ieşea fum) nu posedau mijloace de producţie şi nu dispuneau de libertatea personală; ei îşi întreţineau existenţa lucrând pământul ce li se repartiza. În afară de aceştia, aproximativ 5% din populaţie era constituită din ,,nangzan" – sclavi din tată-n fiu, care erau trataţi ca ,,unelte vorbitoare". Potrivit datelor statistice din primii ani ai Dinastiei Qing din secolul al XVII-lea, pe atunci în Tibet existau cu aproximaţie 3.000.000 ke de pământ arabil, din care 30,9% erau stăpânite de guvernul local feudal, 29,6% erau stăpânite de nobili şi 39.5% erau stăpânite de mănăstiri şi călugării superiori. Ulterior, starea în care cele trei categorii de mari proprietari monopolizau mijloacele de producţie nu s-a schimbat fundamental. Potrivit datelor statistice, înainte de înfăptuirea reformelor democratice în 1959, familia celui de al 14-lea Dalai Lama deţinea în Tibet 27 de moşii şi 30 de păşuni, poseda peste 6000 de iobagi – plugari şi păstori. În fiecare an storcea de pe spatele iobagilor peste 33.000 de ke (1 ke echivalent cu 14 kg.) de orz de podiş, 2.500 ke de unt, 2.000.000 liang (15 liang de argint echivalau cu 1 dolar de argint din acea vreme) de argint tibetan, 300 capete de animale (bovine şi ovine) şi 175 de suluri de pulu (ţesătură de lână făcută în Tibet). În 1959, cel de al 14-lea Dalai Lama avea asupra sa 160.000 liang de aur, 95.000.000 liang de argint, peste 20.000 de piese preţioase – bijuterii şi bibelouri de jad, fel de fel de articole de îmbrăcăminte confecţionate din mătăsuri şi blănuri rare, peste 10.000 de piese, între care şi 100 de robe brodate cu perle şi nestemate, fiecare valorând zeci de mii de yuani.

-- Marii proprietari din cele trei categorii erau stăpâni pe persoana iobagilor. Guvernul local al vechiului Tibet stabilise că iobagii sunt legaţi de pământul ce ţine de moşia stăpânului căruia îi aparţin, nu au voie să-l părăsească fără învoire şi le este cu desăvârşire interzis să fugă. Iobagii, generaţie după generaţie, erau ataşaţi proprietarului, erau legaţi de pământul ce ţinea de moşie. Orice persoană sau vită aptă de muncă trebuia, fără excepţie, să muncească pe terenul repartizat şi să presteze corvezi. Odată ce şi-au pierdut capacitatea de a munci, iobagii erau privaţi de animale, unelte şi teren agricol şi erau decăzuţi în starea de sclavi. Stăpânii de iobagi tratau persoana iobagilor pe care îi stăpâneau drept un bun privat al lor de care dispuneau cum doreau; iobagii puteau la discreţie fi puşi ca miză la jocurile de noroc, vânduţi, concesionaţi, donaţi, ipotecaţi sau schimbaţi. În 1943, marele nobil Trimon Norbu Wangyal a vândut 100 de iobagi unui dregător mănăstiresc, Losanchucheng, din Kadron Gangsa, la preţul de 60 de liang de argint tibetan (15 liang de argint tibetan echivalează aproximativ cu 1 yuan de argint) pentru fiecare; pe lângă aceasta, el a trimis 40 de iobagi la Mănăstirea Kunde Ling pentru a stinge o datorie de 3.000 de pin (1 pin echivalează cu aproximaţie cu 50 de liang de argint tibetan) de argint tibetan. Stăpânii de iobagi deţineau dreptul de a dispune de viaţa, moartea, însurătoarea şi măritişul iobagilor. Aşa cum spunea o zicală populară din acea vreme: ,,Deşi viaţa ne este dată de părinţi, trupul ne este în stăpânirea dregătorilor, chiar dacă avem viaţă şi trup, nu avem însă dreptul de a fi stăpâni". Căsătoria iobagilor trebuia aprobată de proprietari, pentru căsătoria cu un iobag care nu aparţinea proprietarului trebuia plătită ,,o taxă de răscumpărare". Când în familiile iobagilor se năştea un copil trebuia plătită proprietarului o taxă de naştere, copilul era înregistrat în catastife, copiii iobagilor fiind sortiţi de la naştere la destinul de a fi iobagi toată viaţa.

-- Un sistem ierarhic rigid. În vechiul Tibet erau în vigoare ,,Codul cu 13 Articole" şi ,,Codul cu 16 Articole" ce datau de câteva sute de ani. Acestea împărţeau oamenii în trei categorii şi nouă clase, consacrând cu claritate faptul că oamenii nu erau egali în faţa legii. ,,Codul" stabilea: ,,Oamenii se împart în trei categorii – superioară, mijlocie şi inferioară, în fiecare categorie oamenii se împart în trei clase – superioară, mijlocie şi inferioară. Cele trei categorii – superioară, mijlocie şi inferioară sunt determinate fie de nobleţea sângelui, fie de înălţimea dregătoriei". Cei din categoria superioară numărau foarte puţini mari nobili, buddha vii şi înalţi dregători; cei din categoria mijlocie cuprindeau dregătorii ecleziastici şi mireni obişnuiţi, ofiţerii inferiori şi agenţii intereselor celor trei categorii de mari proprietari; cei din categoria inferioară reprezentau 95% din întreaga populaţie a Tibetului – iobagii şi sclavii. Prevederea din ,,Cod" privind daunele pentru viaţa unui om ucis stabilea: ,,Oamenii se împart în categorii şi clase, aşa că preţul vieţii este diferit: mai scump sau mai ieftin". Cei din clasa superioară a categoriei superioare, ca prinţii, buddha vii se bucurau de o valoare a vieţii egală cu greutatea în aur a trupului lor; cei din clasa inferioară a categoriei inferioare, ca de pildă femeile, măcelarii, vânătorii, meşteşugarii nu se puteau aştepta pentru viaţa lor decât la o funie de paie. ,,Raportul ce interzice adoptarea urmaşilor fierarilor", păstrat în Arhivele Regiunii Autonome Tibet, consemnează: În 1953, urmaşul unui fierar din judeţul Duilongdeqing lucra în preajma celui de al 14-lea Dalai Lama. Atunci când al 14-lea Dalai Lama a descoperit că este urmaşul unui fierar l-a izgonit imediat şi a poruncit ca toţi cei ce provin din familii de lucrători în aur, argint şi fier sau de măcelari, de vreme ce aparţin clasei inferioare din categoria inferioară, să nu poată în aparatul guvernului, să nu se poată căsători cu membrii ai familiilor din alte clase şi categorii. Tibetologul Tom Grunfeld de la Universitatea de Stat din New York, SUA, a notat în cartea sa ,,Naşterea Tibetului modern" că egalitatea între oameni este concepţie esenţială în doctrina budismului. Şi totuşi, din nefericire, aceasta nu i-a oprit pe tibetani să instaureze sistemul lor ierarhic.4

-- Asuprirea politică şi pedepsirea corporală practicate cu cruzime. Codurile locale din Tibet din acea vreme prevedeau: Dacă iobagii ,,au adus atingere" intereselor marilor proprietari din cele trei categorii, atunci, ,,în funcţie de împrejurare, acestora li se vor scoate ochii, li se va jupui carnea de pe piciore, li se va tăia limba, li se vor amputa braţele, sau vor fi atârnaţi deasupra unei prăpastii, vor fi înecaţi ori ucişi, spre a fi învăţătură pentru viitor, ca alţii să nu mai cuteze să-i urmeze". Iobagul ,,care se plânge de nedreptate la Palat, va fi arestat şi biciuit dacă nu păzeşte rânduiala cuviinţei; cel ce nu se supune îngrădirilor stăpânului va fi proprit; cel ce spionează treburile importante ale stăpânului va fi proprit; omul de rând care ofensează dregătorul va fi proprit". Oamenilor aparţinând unor categorii sau clase diferite, chiar dacă încălcau aceeaşi regulă penală, li se aplica cu totul alte norme de pedepse şi metode de sancţionare. În Codul de Legi al Tibetului din acea vreme se prevedea: oricărei slugi care se împotriveşte stăpânului, pricinuind stăpânului răni ceva mai grave, i se vor amputa braţele şi picioarele; dacă stăpânul răneşte în bătaie sluga, stăpânul este obligat să-i asigure asistenţa medicală; a răni în bătaie un buddha viu înseamnă comiterea unei crime grave pentru care se scot ochii, se retează picioarele, se frâng braţele sau se aplică fel de fel de pedepse extreme. Rusul Tsybikoff, care a ajuns în Lhasa la începutul secolului al XX-lea a scris în cartea sa ,,Un pelerin budist în locul sfânt – Tibet": ,,Infractorii sunt în cea mai mare parte tibetani loviţi de sărăcie, pedepsiţi fie prin tăierea degetelor sau a nasurilor, fie, în cele mai multe cazuri, prin orbirea ambilor ochi. Asemenea oameni desfiguraţi şi orbi pot fi văzuţi în Lhasa în fiecare zi. Exilul este un alt fel de pedeapsă. Infractorii sunt puşi în cătuşe şi lanţuri şi trebuie să poarte toată viaţa în jurul gâtului un guler solid de lemn. Ei sunt trimişi în regiuni îndepărtate la muncă grea sau să trudească ca iobagi pentru aristocraţii feudali şi căpeteniile ecleziastice. Cea mai aspră pedeapsă dintre toate este, desigur, pedeapsa cu moartea, care presupune înecarea victimelor în râuri (ca în Lhasa) sau azvârlirea lor de pe buzele stâncoase ale prăpăstiilor (ca la Xigaze)".5

David MacDonald, un britanic, a scris în cartea sa ,,Realitatea din Tibet": ,,Pedeapsa capitală este socotită cea mai grea categorie de pedeapsă în Tibet, căreia i se adaugă cea mai inumană practică a dezmembrării, întemeiată pe ipoteza propusă de lama tibetani că după dezmembrare sufletul omenesc nu se mai poate reîncarna. Cea mai obişnuită practică este aruncarea prizonierului condamnat într-un râu înfăşurat într-un înveliş de piele, care se va scufunda în cca cinci minute. Dacă rămâne viu de această dată, el va fi afundat în apă până când va muri. După aceea, trupul îi va fi dezmembrat şi azvârlit în râu ca să plutească în vale dus de curent... Şi mai îngrozitoare este practica scobirii ochilor prizonierului. O bucată de fier încins în formă de U este introdusă în orbitele ochilor, sau apă ori ulei în clocot sunt turnate în ele, iar globurile ochilor sunt scoase afară cu un cârlig de fier."5

Mănăstirile şi nobilii aveau închisori şi locuri de detenţie private, puteau dispune de instrumente de tortură, înfiinţau judecătorii particulare în care pedepseau iobagii şi sclavii. Mănăstirea Ganden avea numeroase cătuşe, obezi, bastoane ca şi instrumente de tortură cruntă pentru a scoate ochii şi a smulge ligamentele. Biroul particular de administrare a mănăstirii, înfiinţat de Trijang Rinpoche, dascălul mai tânăr al actualului al 14-lea Dalai Lama, a ucis şi a mutilat peste 500 de iobagi şi călugări săraci, iar în Dechen Dzong (în prezent judeţul Dagze) a băgat în închisoare 121 persoane, a trimis în exil 89, a forţat 538 să devină sclavi, a constrâns 1.025 oameni de rând să plece în pribegie, a impus 72 de divorţuri; 484 de femei au fost violate acolo.

În Arhivele Regiunii Autonme Tibet se păstrează încă o scrisoare a unităţii de resort a guvernului local tibetan de la începutul anilor 50 ai secolului XX, adresată căpeteniei Rabden, în care se spune: ,,Spre a ne ruga pentru Dalai Lama şi a-i ura viaţă lungă, toţi cei din Gyumey ( Cea mai înaltă şcoală a Sectei Gelung din Tibet – n.ed.) vor trebui să incanteze de repetate ori sutrele. Spre a îndeplini aşa cum se cuvine această treabă sfântă, se impune ca în aceeaşi zi să fie oferită mâncare la animale, iar pentru aceasta ne sunt necesare de urgenţă un set de viscere umede, două cranii de om, sânge de multe feluri, o piele de om întreagă, pe care sperăm că ni le veţi trimite imediat."6 Spre a te ruga şi a oficia slujbe pentru Dalai trebuia să foloseşti sânge de om, cranii de om şi piele de om. Din toate acestea se poate vedea un tablou crâncen şi sângeros al sistemului iobăgist feudal, ce contopea guvernarea cu practicarea religiei, în vechiul Tibet.

-- Dările grele şi exploatarea prin corvezile wula. Principalele forme în care stăpânii de iobagi exploatau iobagii erau corvezile wula, care cuprindeau corvezile, dările şi arenzile pentru pământ şi păşune. Numai impozitele şi taxele percepute de guvernul local tibetan se cifrau la peste 200. Corvezile pe care iobagii le prestau pentru guvernul local şi proprietarii de moşii reprezentau, în general, peste 50% din volumul de muncă al familiilor de iobagi, iar în anumite cazuri chiar 70% până la 80%. În interiorul moşiei feudale, stăpânul de iobagi împărţea pământul în două părţi: o parte de pământ, relativ mai fertil, era păstrat ca pământ lucrat de moşie; o altă parte, mai sărac şi mai îndepărtat, era împărţit iobagilor ca parcele arendate spre a fi lucrat de aceştia în condiţii de robie. Spre a folosi acele parcele, iobagii trebuia să-şi aducă singuri unelte şi mâncare, să presteze munci neplătite pe pământul păstrat de moşie ca fiind lucrat de ea însăşi. Doar în timpul ce le mai rămânea, iobagii puteau să lucreze pe parcela ce le fusese arendată. În vremea muncilor agricole sau când stăpânul de iobagi avea vreo treabă, iobagii mai erau constrânşi să furnizeze braţe de muncă şi vite de povară pentru a transporta mărfuri, a construi sau repara case, ori a presta alte munci diverse în beneficiul stăpânilor. În afară de prestarea corvezilor în interiorul moşiei, iobagii mai trebuiau să facă corvezi în beneficiul guvernului local tibetan şi a aparatului subordonat al acestuia. Dintre acestea, povara cea mai grea o reprezenta cărăuşia – Tibetul este o regiune întinsă cu populaţie puţină, în care comunicaţiile sunt dificile, transportarea diverselor mărfuri se făcea în întregime pe umerii oamenilor şi pe spatele vitelor.

Potrivit cercetărilor dinaintea înfăptuirii reformelor democratice, Moşia Darongqang ce aparţinea celui de al 14-lea Dalai Lama ca regent Tajtra avea în total 1.445 ke de pământ, deţinea 81 de iobagi cu întreaga capacitate de muncă sau cu jumătate capacitate de muncă, beneficia de-a lungul unui an de 21.266 zile de corvezi, ceea ce echivala cu munca obligatorie prestată într-un an de 67,3 oameni, respectiv cu munca prestată sub formă de corvezi de-a lungul unui an, fără a fi răsplătită, de 83% din iobagi. Moşia Khesum, situată lângă Râul Yarlung în actualul judeţ Nedong, era una din moşiile stăpânite de aristocratul Surkhang Wangchen Gelek. Înainte de înfăptuirea reformelor democratice, moşia respectivă deţinea 59 de familii de iobagi cu 302 suflete şi 1.200 de ke de pământ. În fiecare an, moşierul Surkhang şi agenţii lui percepeau 18 dări, beneficiau de 14 corvezi, reprezentând 26.800 zile-muncă; guvernul local tibetan percepea 9 dări, beneficia de 10 corvezi, reprezentând peste 2.700 zile-muncă; Mănăstirea Riwo Choling percepea 7 dări, beneficia de 3 corvezi, reprezentând peste 900 de zile-muncă; în medie, fiecare pereche de braţe de muncă trebuia să presteze în fiecare an marilor proprietari din cele trei categorii peste 210 zile de muncă obligatorie nerăsplătită, să le furnizeze 800 de kg de cereale şi să le plătească 100 de liang de argint tibetan.

-- Uimitoarea exploatare cămătărească, înzecită. Fiecare Dalai Lama avea două agenţii care se ocupau în mod special pentru el de cămătărie; acestea foloseau o parte din venitul rezultat din ,,dota" anuală alocată lui Dalai Lama spre a o plasa cu camătă populaţiei, storcând profituri exorbitante. Conform însemnărilor incomplete din registrele celor două agenţii cămătăreşti din anul 1950, au fost plasate cu camătă 3.038.581 liang de argint tibetan, pentru care s-a perceput o camătă anuală de 303.858 liang. Guvernele locale din Tibet dispuneau de nenumărate agenţii cămătăreşti, plasarea banilor cu camătă şi încasarea cametei deveniseră atribuţii administrative ale dregătorilor. Potrivit investigaţiilor din 1959, trei mănăstiri mari şi anume Drepung, Sera şi Ganden au plasat cu camătă 22.725.822 kg de cereale şi au strâns 399.364 kg. drept camătă; au plasat 57.105.895 liang de argint tibetan şi au strâns drept camătă 1.402.380 liang. Veniturile reprezentate de exploatarea prin cămătărie reprezentau 25%-30% din veniturile totale ale celor trei mari mănăstiri. Nobilii, în marea lor majoritate, practicau de asemenea cămătăria, iar dobânzile reprezentau de regulă 15%-20% din veniturile familiilor lor. Pentru ca să trăiască, iobagii nu aveau încotro şi se împrumutau, astfel că iobagii cu datorii reprezentau peste 90% din numărul total al familiilor de iobagi. Călătorul francez Alexandre David-Neel a scris în cartea sa ,,Vechiul Tibet faţă-n faţă cu Noua Chină": ,,Toţi fermierii din Tibet sunt şerbi împovăraţi de datorii pe o viaţă şi este aproape imposibil să găseşti vreunul dintre ei care să-şi fi plătit datoriile".7 Datoriile care îi grevau pe iobagi erau datoriile noi, datoriile nepoţilor, datoriile asumate prin răspundere comună, datoriile colective repartizate între iobagi etc. Dintre acestea, peste o treime erau moştenite din generaţie în generaţie, datorii ale nepoţilor care nu vor fi rambursate niciodată. Bunicul unui iobag numit Tsering Gonpo din judeţul Maizhokunggar a împrumutat o dată 50 de ke de cereale de la Mănăstirea Sera. De-a lungul a 77 de ani, trei generaţii ale familiei au dat drept dobânzi cămătarului peste 3.000 de ke de cereale, însă stăpânul de iobagi pretindea că Tsering Gonpo îi mai datorează încă 100.000 de ke de cereale. Un alt iobag, numit Tenzin din judeţul Dongkar a împrumutat un ke de qingke de la stăpânul său în 1941. În 1951 i s-a poruncit să dea înapoi 600 de ke. Tenzin nu a putut să-şi plătească datoria şi a fost nevoit să plece în pribegie. Soţia lui s-a sinucis, iar copilul său de şapte ani i-a fost luat spre a plăti datoria prin muncă.

-- O societate stagnantă, pe cale de a se prăbuşi. Asuprirea şi exploatarea crunte proprii sistemului iobăgist feudal ce contopea guvernarea cu practicarea religiei au înăbuşit vitalitatea şi vigoarea societăţii, făcând ca Tibetul să se afle vreme îndelungată într-o stare de stagnare. De-a lungul vremurilor până spre mijlocul secolului al XX-lea, societatea tibetană a continuat să se afle într-o stare de extremă închistare şi extremă înapoiere. Industria şi comerţul contemporane ca şi ştiinţa şi tehnica, învăţământul, cultura, ocrotirea sănătăţii proprii epocii contemporane aproape nu existau; producţia agricolă de vreme îndelungată folosea un mod de a ara primitiv, creşterea animalelor se rezuma în linii mari la păstoritul nomad, produsele agricole şi animaliere erau doar câteva şi se degradau, uneltele de muncă nu erau îmbunătăţite, nivelul forţelor de producţie şi nivelul dezvoltării societăţii erau extrem de scăzute. Marea masă a iobagilor îndura deopotrivă foamea şi frigul, traiul şi-l întreţinea cu mare trudă, cei ce mureau din cauza foametei, frigului, sărăciei şi bolilor nici nu mai erau luaţi la socoteală. În oraşele şi târgurile ca Lhasa, Xigaze, Qamdo şi Nagqu, cerşetorii se strângeau în cete, pretutindeni puteau fi văzuţi în plină stradă bătrâni, femei şi copii cerşind. Tibetologul A. Tom Grunfeld a arătat că deşi sunt oameni care pretind că înainte de 1959, în viaţa-i de zi cu zi, tibetanul de rând avea ceai cu lapte pe săturate, mari cantităţi de carne şi felurite legume şi zarzavaturi, totuşi o investigaţie întreprinsă în 1940 într-o zonă de est a Tibetului a demonstrat că: 38% din familii nu aveau ceai să bea, 51% din familii nu-şi îngăduiau să mănânce unt, 75% din familii uneori erau nevoite să mănânce ierburi sălbatice fierte împreună cu oase de vite, amestecate cu ovăz sau păsat de boabe. ,,Nu există dovezi care să probeze că Tibetul era o Shangri-la Utopică".

Numeroase fapte dovedesc că, ajuns la mijlocul secolului al XX-lea, sistemul iobăgist feudal ce contopea guvernarea cu practicarea religiei ajunsese în Tibet la capătul drumului. În societatea tibetană contradicţiile se multiplicau, crizele izbucneau în toate colţurile, masele largi de iobagi spre a ieşi din situaţia limită în care se găseau recurgeau la jalbe, la pribegie, la proteste faţă de arenzi şi corvezi şi chiar la împotrivire armată. Ngapoi Ngawang Jigme, cândva un Galoin (ministru în guvern), a arătat: ,,Cu toţii considerau că nu se mai poate continua potrivit vechiului obicei, că nu peste multă vreme iobagii vor fi dispăruţi, nobilii nu vor mai putea supravieţui, întreaga societate va pieri".1

1.The Unveiling of Lhasa, Edmund Candler, London: Pentagon, 2007

2. A Buddhist Pilgrim to the Holy Place of Tibet, Gombojab Tsebekovitch Tsybikoff

3.The Land of the Dalai Lama, David MacDonald

4. A History of Modern Tibet, 1913-1951: The Demise of the Lamaist State, Melvyn C. Goldstein. California: University of California, 1991.

5. Portrait of A Dalai Lama: The Life and Times of the Great Thirteenth, Charles Bell. London:Collins, 1946

6. Le Vieux Tibet Face a la Chine Nouvelle, Alexandre David-Neel

7.A Great Turn in the Development of Tibetan History Ngapoi Ngawang Jigme. China Tibetology quaterly, Issue 1 of 1991, Beijing

Pagina: [I]   [II] [III] [IV]  [V]



[Suggest to a Friend]
       [Print]